Orice castel de nisip e predestinat unui val

Revin la Postul Asta … fac ce fac si periodic imi spun in minte aceleasi chestii..
Visez , cu ochii deschisi. Asa m-am nascut , din sufletul mamei mele. Un visator !
Problema mea e ca am tendinta sa naruiesc fiecare vis, de fapt sa le ratacesc pe toate si sa-mi lipseasca enorm.
De fiecare data cand simt ce simt acum ma imaginez pe plaja. Singur.
Sunt copil.. iar cerul e innorat.
Construiesc un castel de nisip.
Ma asigur inainte ca nu sunt foarte aproape de mare … tocmai pt a reusi sa cladesc un castel frumos si trainic deopotriva. Marchez locul cu pietre mai mari pt ca eventualii trecatori sa observe ca cineva a creat ceva acolo. Il cladesc asa cum stiu eu, cu tunele si scoici aranjate frumos. Batucit bine ca sa dureze si sa-l pot indrepta in locurile in care trebuie !
Il termin si il privesc fascinat. Dar in momentul de glorie presimt ceva ! ma intorc catre mare si vad coama lui inspumata. E valul pe care-l simt.. e departe inca dar stiu deja ca va fi cel ce va narui tot ce am trudit pana atunci. Intr-adevar se sparge de tarm si navaleste peste castel lasand urmele sterse ale unei dimineti in care m-am straduit. Mereu ajung la ideea ca orice Castel de nisip e predestinat unui Val.

Cutia Neagra

Astazi ajuns acasa dupa o zi extrem de fierbinte si la propriu si la figurat, am incercat sa inchid ochii si sa stau asa cu mainile intinse o vreme .. speram sa vad si sa aud iar nascand din tavan PETALE DE TRANDAFIR si CLINCHET DE CHITARA !. Nu mi-a reusit..
Incercam din rasputeri sa imi inchipui intreg decorul acela minunat ce nastea din imaginatia mea nevinovata. Sa simt pianul si ferestrele.. petalele si corzile.. dar nu reuseam. In schimb la fiecare punct apropiat de inchipuirea perfecta intervenea o alta imagine. O gara parasita extrem de cenusie, de parca cel care o desenase acolo in imaginatia me nu ar fi avut decat creioane grafice. Pe langa sine crescusera buruieni cu spini pt a injecta si mai mult dramatism in tablou. Cladirea garii era roasa de vremuri si mana de om. Peretii erau mazgaliti cu diferite chestii, erau scrijelite numele celor ce trecusera pe acolo, ba chiar si cateva manifeste politice din timpul revolutiei.
In toata gara asta era un singur vagon singuratic de marfar.. lasat acolo parca in mod deliberat pt a atenua senzatia de despartire. Ideea ca cineva ramane si cineva se duce… sinistru !
Priveam in lungul sinelor la bilutele acelea de piatra mici si rotunjite de trenurile ce trecusera intr-o vreme prin locurile astea uitate de lume. Sufla vantul incet vajaind parca versurile unui poem bacovian.

Mi-am scuturat capul incercand pt a nu stiu cata oara sa revin la imaginea aceea perfecta din podul copilariei mele. Dar tot ce-mi inchipuiam se pata usor cu cerneala. Era ca si cand intreaga mea imaginatie era fabricata din sugativa. Si cineva .. o mana nevazuta cu un stilou in mana.. picura cate un pic de cerneala la fiecare 10 secunde. Si se intindea pe toata suprafata aceea absorbanta. M-am ridicat din pat, am luat o carte din maldarul de carti asezate pe dulapuri. Cutia Neagra ii spunea cartii. Am citit prima jumatate de pagina apoi gandurile mi-au zburat catre prezentul meu, lasand sirurile de pe hartie sa curga doar sub presiunea retinei.. nepercepand nimic de fapt. Ma gandeam la ideea in sine de Cutie Neagra ! In general se cauta atunci cand un avion s-a prabusit. Imi inchipuiam aripile avionului la cateva zeci de metrii distanta, frante in timpul prabusirii. “Cat de ciudat este sa cauti dovezi si sa stabilesti cauza si vinovatii dupa ce au murit oameni” mi-am spus. Dar de fapt asta facem intreaga viata. Ne nastem, invatam sa creem, ajungem sa construim chestii pt a le narui iar apoi cautam vinovatii si ii judecam (sau ne plangem de mila). Cat de ciudat e sa stii : cladesti ceva pt ca la un moment dat cineva sa caute dovada ca s-a naruit. Asta ar insemna ca emblema fiecarui sfarsit este “Cutia neagra” !? … atunci de ce sa mai incerci ?